"Își impunea să-l uite. În fiecare noapte plângea. La lumina lunii, lacrimile fierbinți îi inundau finețea tenului. Sufletul îi era pustiit; o bucată din el s-a desprins odată cu plecarea persoanei alături de care a făurit cel mai sincer sentiment - dragostea, iar cealaltă a devenit amorțită de risipa iluziilor coapte, ce-i coloraseră viitorul în roz. Vorbele spuse de el cu un ton exorbitant de grav, îi înjunghiaseră inima. Nu simțea nimic, în afară de o goliciune care-i apăsa respirația și o făcea să nu mai creadă în vise, în lume, în sentimente... "- Din acest moment s-a terminat totul între noi. Poți să pleci, nu ne mai leagă nimic... - Nici chiar amintirile trecutului? Nici toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru tine? De ce ar trebui ca tot ce-am făurit în acești ani împreună, să se spulbere într-o clipă? De ce?!" El n-a stat să-i explice. A luat cheile de la mașină și a plecat... Această scenă-i revenea în minte permanent, și oricât nu încerca să alunge gândurile legate de el, era zadarnic. Imaginea lui îi bântuia conștiința asemeni unei fantome ce nu-și poate găsi liniștea..."
Firul inspirației mi-a fost tăiat de un apel. Era regizorul. Trebuia să stabilim o întrevedere pentru a pune în discuție organizarea unui casting. Aveam nevoie de încă câțiva actori pentru noul nostru film.
De șase ani m-am stabilit în București. În Chișinău mi-au rămas părinții, prietenii, rudele. Chiar dacă am fost nevoită să las în urmă tot ce era al meu, tot de ce m-am atașat în primii nouăsprezece ani de viață, nu regret absolut nimic. Din contra, faptul că am nimerit singură într-o lume nouă, mi-a oferit curaj să înaintez cu pași grăbiți spre realizarea scopurilor mele.
Noua poartă a destinului, care, în aparență, s-a deschis atât de ușor, pregătea să-mi ofere o nebănuită serie de întâmplări, care, la rândul lor, aveau să mă marcheze într-un fel sau altul.
Bucureștiul, de altfel, m-a fascinat din prima clipă în care am pășit pe străzile lui. Chiar dacă este un oraș în culori mai șterse și cu o atmosferă tensionantă, în nici un moment n-am avut ezitări în ceea ce privește decizia de a mă stabili aici; aici, unde totul pare să-mi fie atât de familiar.
În primii doi ani de trai într-o nouă capitală mi-a fost mai dificil. Mă simțeam singură într-o oarecare măsură, chiar dacă am reușit să-mi fac o listă destul de impunătoare de cunoștințe care-mi ofereau sprijinul ori de câte ori apelam la ei. Deși îmi părea că trăiesc un vis, deoarece am obținut accesul în societate într-un mod plin de admirație și reușeam să transfigurez în realitate tot ce-mi planificam cu atâta grijă, aveam momente în care trebuia să lupt cu mine însămi. Exista un inexplicabil dezechilibru între succesele mele și starea mea spirituală. Era un strigăt din interior, simțeam că am nevoie de o schimbare.
Între timp, schimbările au survenit de la sine. Pe când îmi făceam studiile în anul II la Facultatea de Management și Relații Internaționale, mi-a făcut cu ochiul șansa de a mă afirma ca o personalitate cu un simț al creativității foarte rafinat. Am auzit întâmplător despre un program care oferă studenților oportunitatea de a se afirma într-un domeniu mai puțin tentant pentru unii dintre noi, și anume, lumea actoricească. Și chiar dacă nu am avut nici o oarecare tangență cu această sferă de activitate, am hotărât să-mi pun la încercare individualitatea. Evident că am avut momente de ezitare, dar am reușit să mă las convinsă de două prietene, care deși mă știau foarte calculată și rezervată, căci priveam lucrurile doar din extremele filozofice și realiste, credeau în mine și în succesul meu. Vedeam un licăr de speranță în ochii lor de fiecare dată când se întâmpla să punem în discuție acest subiect. Am început să capăt încredere, chiar dacă-mi părea că ele sunt cele care cred în mine mai mult decât eu puteam să cred în propriile mele forțe și abilități. Întotdeauna mă încurajau prin vorbele lor: "Șansele nu sunt decât sclipirile destinului, care îndeamnă oamenii să urce cu câte o treaptă mai sus spre făurirea personalității. Nimic nu e mai important decât să ai dorință și să crezi în capacitățile tale, căci viitorul îți va surâde cu siguranță!" Și viitorul mi-a surâs, într-adevăr. Era o zi de iarnă extraordinar de geroasă. În timp ce mă îndreptam spre locul în care viața avea să ia o altă întorsătură, orașul părea fără suflare; dormita amorțit sub stratul fin de mătase diafană. Ajunsă într-un studio echipat cu bun-gust, am fost supusă unei probe la care trebuia să recit niște versuri extrase la întâmplare. Apoi mi-au fost adresate câteva întrebări, răspunsul cărora trebuia să sune cât mai creativ. Trupul meu, îmbrăcat într-o ținută extrem de elegantă, tremura de emoțiile pe care nu reușeam să le stăpânesc. Tremuram asemeni unei flăcări ce pâlpâie în adierea vântului primăvăratec. Rezultatele nu au fost făcute publice imediat. Abia mai târziu am aflat că la acea preselecție au participat peste două mii de tineri, dintre care o bună parte fuseseră absolvenți ai Facultății de Muzică si Teatru.
Timpul se scurgea foarte repede. Iarna își pregătea deja valizele pentru a ne părăsi țara, iar eu deocamdată nu primisem nici un răspuns. Simțeam cum steaua speranței mele își pierde treptat din strălucire. La un moment dat, mi-am și luat gândurile de la acel casting. Eram conștientă că viața nu ne oferă doar surprize, ci și eșecuri. Pe lângă cursurile ce se țineau la facultate, am hotărât să-mi caut un job, pentru că nu prefer să risipesc timpul pe nimicuri. Din start m-am oferit drept voluntar la un adăpost pentru maidanezi. Animalele ocupă un loc aparte în sufletul meu. Primesc o satisfacție fără margini când observ că tristețea din ochii lor dispare. Sunt mult mai receptivi decât oamenii și știu să răspundă la afecțiunea cu care îi tratez. După o săptămână de voluntariat, am reușit să iau legătura cu o companie internațională, care s-a hotărât să ne ofere sprijin financiar. Teritoriul adăpostului s-a lărgit pe o suprafață de două ori mai mare decât fusese stabilit inițial. Mi s-a propus funcția de vicedirector al acestui "orfelinat" pentru animale. Evident că n-am putut rata această ocazie, am acceptat. […]
Era o dimineață superbă de martie. Razele de soare se strecurau ștrengărește prin fereastră pentru a mă învălui într-o ploaie de mângâieri catifelate. Deodată, începe să-mi sune telefonul. O clipă mi-a fost de ajuns ca să mă reprofilez din tainica lume a viselor, în cea reală. Răspund. De la celălalt capăt al firului mă salută o voce masculină. Cuvintele lui, care păreau să fie scăldate-n căldură, m-au făcut să-mi îndrept gândurile mult prea departe, astfel încât nu mai eram atentă la ceea ce mi se comunica, ci doar la tonalitatea glasului acestui necunoscut. Am reținut o singură frază: "În viitorul apropiat veți primi o scrisoare care va conține toate condițiile prevăzute pentru o colaborare eficientă". Nu aveam nici cea mai vagă idee la ce fel de colaborare se referea subsemnatul domn... Am continuat să fiu aeriană pe parcursul întregii zile, fără ca măcar să-mi dau seama de acest lucru...
Seara, în timp ce mă îndreptam spre casă, acolo unde se află lumea mea plină de amintiri, vise și speranțe, lume în care mă refugiez ori de câte ori mă întorc obosită după o zi plină de cursuri și muncă, am observat un plic roz în cutia mea de corespondență. Primul gând care mi-a venit în minte când am văzut acel plic jucăuș, a fost că cineva încearcă să-mi organizeze o farsă. Am intrat în garsonieră și am deschis imediat scrisoarea. Conținutul m-a făcut să imortalizez pentru un moment prezentul. În felicitare mi se comunica faptul că sunt printre cei zece câștigători ai concursului de actorie și de ea era anexat un contract în care se prevedeau opțiunile referitoare la viitoarele mele spectacole. De bucurie am simțit că plutesc în al nouălea cer, chiar dacă acel cer era aici, pe pământ. Cu prilejul acestui succes, am organizat o petrecere pe cinste, cu multă distracție și voie bună. Deși această noutate s-a făcut așteptată de mult timp, acum aș putea spune că merita... O altă latură a vieții se pregătea să-mi iasă-n cale și să-mi ofere să-i sorbesc din gustul ei dulce cu nuanțe amărui...
