Ore în șir ai hoinărit pe străzile pustii fără să-ți poți explica de ce ai ales să faci acest lucru. Într-un final ți-ai regăsit liniștea. Te-ai așezat pe banca cea de altă dată. E noapte și e frig, dar mai contează? Nu ai de ce să-ți fie teamă. Te învelești cu amintiri, dorințe neîmplinite și regrete. Ele sunt tot ce ți-a mai rămas din visul pe care l-am trăit cândva împreună... Era prea frumos ca să fie adevărat... Ce ne mai leagă acum? Nimic... Doar trecutul...
Stai neclintit în tăcere. Fruntea ți-e plină de gânduri. Ochii tăi nu mai au nici o urmă de strălucire... Te-ai schimbat... Nu cred că te-aș mai recunoaște...
Auzi un mers pe tocuri, care te readuce în lumea reală. Îți ridici privirea și zărești o umbră. Cu fiecare secundă, e tot mai aproape de tine. Un miros de parfum care-ți pare atât de familiar, inundă întregul parc. Tresari... Nu-ți vine să crezi că am hotărât să mă întorc. Pornești cu pași grăbiți spre mine. Inima începe să-ți bată în ritmuri intense. Secundele care ne mai despart îți par o eternitate. Arzi de nerăbdare să mă strângi în brațe. Sufletul îți tresaltă de fericire. Niciodată nu te-a mai încercat o astfel de stare... Observi că m-am oprit și simți că ți se întretaie respirația. Nu ai vrea să mă pierzi pentru a doua oară. Formulezi în gând fiecare frază pe care intenționezi să mi-o zici. Realizezi că prea multe cuvinte au rămas nerostite încă de atunci... Nu obișnuiam să ne exteriorizăm sentimentele. Acum însă totul va fi altfel. Ești predispus să schimbi situația... Sau poate nu... Ai încetat să mergi... Și totuși ești atât de aproape de mine! Încerci să mă iei de mână... Dispar... Zadarnic îmi cauți chipul în lumina lunii. Îmi strigi numele, dar nu auzi decât ecoul glasului tău... Ce-a fost? Un vis? Nu... Iluzia acestuia, transfigurată in tristul adevăr al prezentului... Dezamăgire...
Îți pare rău, deși nu ești capabil să schimbi nimic. Sufletul îți suspină... Oftezi... Îți pui mănușile și pornești spre casă, îngândurat și singur...
Stai neclintit în tăcere. Fruntea ți-e plină de gânduri. Ochii tăi nu mai au nici o urmă de strălucire... Te-ai schimbat... Nu cred că te-aș mai recunoaște...
Auzi un mers pe tocuri, care te readuce în lumea reală. Îți ridici privirea și zărești o umbră. Cu fiecare secundă, e tot mai aproape de tine. Un miros de parfum care-ți pare atât de familiar, inundă întregul parc. Tresari... Nu-ți vine să crezi că am hotărât să mă întorc. Pornești cu pași grăbiți spre mine. Inima începe să-ți bată în ritmuri intense. Secundele care ne mai despart îți par o eternitate. Arzi de nerăbdare să mă strângi în brațe. Sufletul îți tresaltă de fericire. Niciodată nu te-a mai încercat o astfel de stare... Observi că m-am oprit și simți că ți se întretaie respirația. Nu ai vrea să mă pierzi pentru a doua oară. Formulezi în gând fiecare frază pe care intenționezi să mi-o zici. Realizezi că prea multe cuvinte au rămas nerostite încă de atunci... Nu obișnuiam să ne exteriorizăm sentimentele. Acum însă totul va fi altfel. Ești predispus să schimbi situația... Sau poate nu... Ai încetat să mergi... Și totuși ești atât de aproape de mine! Încerci să mă iei de mână... Dispar... Zadarnic îmi cauți chipul în lumina lunii. Îmi strigi numele, dar nu auzi decât ecoul glasului tău... Ce-a fost? Un vis? Nu... Iluzia acestuia, transfigurată in tristul adevăr al prezentului... Dezamăgire...
Îți pare rău, deși nu ești capabil să schimbi nimic. Sufletul îți suspină... Oftezi... Îți pui mănușile și pornești spre casă, îngândurat și singur...
ce a fost? ce va fi? ce este? ...retraim sentimente pe care nu le putem controla dar pe care incercam sa ne le impunem ca fiind adevarate desi nu stim niciodata sigur daca sunt sau nu...uitam de armonia momentului si de placerea surprizei placute..traim cu frica greselilor pe care oricum le facem planuind din timp sau manifestindune spontan si negindit...incercam sa cautam fericirea in lucruri imaginare sau in sabloane create de noi..credem in idealurile proprii desi intotdeauna afirmam ca acest ideal nu exista pentru ca ne dam bine seama ca e doar o imaginatie...o imaginatie creata de gindirea noastra pe care o credem si noi imperfecta...
RăspundețiȘtergerealergam intotdeauna spre un scop bine definit dar neclar pina in final...incercam sa atingem imposibilul fara sa stim unde este el si ce reprezinta....alergam in cercuri intre vise si realitate..intre adevar si minciuna..intre perfectiune si toleranta...
incercam sa definim dragoseta si prietenia ca dupa un timp sa schimbam sensul sau chiar definitia...in aceasta goana dupa aflarea adevarului sau dupa cunoasterea propriei personalitati uitam ca e necesar doar sa ne miscam si sa ne bucuram de fiecare clipa traita..uitam ca si fiecare moment de tristete sau bucurie ne face sa intelegem ca intradevar existam...luam viata si existenta noastra mai mult ca o prostie sau o gluma de 1 aprilie pe care nu o intelege nimeni dar de care se amuza toti...retraim de problemele si sentimentele altora in acel timp cind singuri nu ne pitem clarifica in ale noastre..traim un fesnic paradox si o vesnica ironie a sortii dar incercam sa ne convingem ca facem ceea ce trebuie....mai putin traim si mai mult incercam sa ne convingem ca traim...poate ar fi cazul pur si simlu sa ne lasam dusi de val? sa nu ne mai chinuim cu idealuri sau poate ar trebui sa lasam la o parte definitia perfectiunii? poate e mai bine sa ascultam mai mult inima si instinctul decit ratiunea? poate a mai bine sa ne miscam orice nu s-ar intimpla? ce e viata? ce e caderea unei frunze intr-o toamna tirzie? ....dar ce e caderea unei picaturi te ploaie intr-o noapte de vara? un sentiment? un plan bine realizat sau doar o exprimare a naturii?...