Timpul a avut grija sa astearna peste aceasta seara un vals cu nuante de melancolie, indemnand sufletele sa vibreze, regasindu-se in memoriile trecutului apus. De multa vreme imaginea ta nu-mi mai alearga prin minte; probabil si-a schimbat locul de joaca, sau si-a gasit un alt destin plin de candoare, asupra caruia intentioneaza sa-si lase amprenta. Visele mele au renascut si-au inceput din nou sa zboare pe aripi de inger, pe aceleasi acorduri optimiste de chitara. Inca mai cred in dragoste eterna, in fluturi si-n primavara, chiar daca ai vrut sa-mi stingi sentimentele cu o furtuna si apoi sa ma lasi sa ma pierd in intuneric. Ai uitat ca-n orice labirint al vietii exista si o cale care nu ne rataceste in nestire?...
Imi place sa ma plimb prin ploaie, pentru ca-mi confera acea armonie spirituala in care-mi pot picta cugetul la infinit. Doar ea reuseste sa-mi asculte ecoul inimii si sa-mi stearga conturul tristetii... De data aceasta insa n-are acelasi efect. Acolo unde domina pustietatea si frigul, inca se mai gasesc umbre de lacrimi calde si adieri de dor. Desi se zice ca totul ramane in urma odata cu scurgerea secundelor, avem momente in care flacara demult uitata reinvie din cenusa si incearca sa palpaie-n gol lipsita de orice speranta. Astazi imi permit sa ma gandesc la tine pentru ultima oara, si apoi o sa te inchid cu o mie de lacate in cel mai tainic loc al sufletului meu...
Ai plutit adesea printre visele mele, ai tesut iluzii, pe care le-ai si distrus intr-un final, ai transformat un joc de cuvinte in unul de trairi superficiale, care n-a stiut sa dureze. Acum sper sa ai si cateva clipe ca sa-mi citesti printre randuri scrisoarea de adio. Am compus-o din stropi de ploaie pe geamul din dormitorul tau, prin care intalneam cu drag rasaritul de soare.
P.S. Iti multumesc pentru amintirile cu noi, schitate pe un colt de stea. Sa stii ca am pornit in cautarea unei iubirii de basm pe care tu n-ai fost capabil sa o creezi.
Ploua... Orasul se scalda-n tacere, iar sufletu-mi tremura in delir, culegand soaptele stinse de un dor nemarginit... Candva eram doua strune de chitara, ce incercau sa compuna un vis rebel de primavara sub plapuma iluziilor. Ma luai de mana si alergam descult prin ploaie, in cautarea unui colt de curcubeu... Te iubeam pentru ceea ce ma faceai sa simt, pentru felul in care protejai inima mea de copil si-mi umpleai ochii cu lacrimi de fericire. Te iubeam pentru ca existai, pentru ca existam si eu odata cu tine. Te iubeam pentru povestea in care-am crezut cu toata naivitatea fiintei mele, iar acum... acum iubesc jocul elegant picaturilor de ploaie si umbra rece a sarutului tau sters de pe buzele mele, iubesc prezentul si tot ce m-a facut sa uit de tine, iubesc sa ascult melodia toamnei in asteptarea frumosului ce are sa urmeze...
