În culori

A sărit din pat și s-a îndreptat spre fereastră. Dimineața cețoasă de toamnă îi prevestea o nouă zi plină de monotonie. Pe chip i se zăreau urmele de oboseală. Erau amprentele rămase după o noapte nedormită. N-a dus cont de scurgerea timpului, a avut de înfruntat prea multe gânduri. Încă nu-și revenise... A simțit o aromă puternică de cafea și s-a întristat. Obișnuia să-i prepare cafea iubitului, înainte ca să-l petreacă la serviciu. Adora să aibă grijă de el...

Totuși n-a stat să rătăcească prea mult pe aleile amintirilor. A mai privit o dată în oglindă pentru a se convinge că pantofii i se asortează perfect cu ținuta pe care a ales s-o poarte, dar atenția i s-a focusat asupra altui detaliu - ochii. A observat pustietatea care se reflecta în ei și a înțeles că nu mai poate continua pe aceeași lungime de undă. Viața avea nevoie de o schimbare... Și-a luat paltonul și a ieșit, dar nu ca de obicei. Lăsase cheile de la mașină pe pervaz; a pornit pe jos. În fața blocului o întâmpinase un bătrân. Se pare că aștepta pe cineva. În privirea lui încă mai ardea o flacără mică de speranță, chiar dacă acel cineva nici măcar n-avea de gând să apară...

Fata pășea încet, fascinată de frumusețea din jur. Lumea îi părea deosebită. Un copil i-a zâmbit inocent. Ochii ei și-au regăsit sclipirea de altădată... S-a simțit fericită; probabil a trăit cea mai fericită clipă din ultimele săptămâni...
S-a schimbat...A învățat să cadă și să se ridice... A învățat că orice sfârșit prevede un nou început... A învățat să savureze bucuria din cele mai mărunte lucruri, cărora nu le acorda destulă importanță până acum... A îndrăgit toamna...

A învățat să iubească viața, cu toate culorile ei...

Când comentariile sunt în plus...

una dintre piesele care-mi îndreaptă gândurile spre el...

Ieri era un vis... astăzi e doar scrum...

O privire nevinovată aruncată pe furiș... O sclipire de fericire reflectată în roua dimineții chiar din prima clipă în care mi-a fost dat să te cunosc... Emoții... Un zâmbet sincer... O primă atingere șovăitoare... O îmbrățișare plină de căldură și afecțiune... Destăinuiri rostite cu buzele tremurânde... Fiori... Pasiune... Iluzii coapte... Bătăi de inimă tot mai intense... Un amalgam de sentimente pure... Și-un singur vis - nimic să nu ne mai despartă...

Îți mai amintești? Era frumos, poate prea frumos ca să dureze... Acum totul e altfel... Rătăcesc printre ruinele de gânduri și promisiuni deșarte... Privirea care vibra de fericire atunci când îți zăream chipul, astăzi e goală și întunecată... Sufletul suspină în tăcere... Singurătate... Nesiguranță... Timiditate... Toate își lasă amprenta asupra mea...

Nu mai vreau să visez... De ce aș face-o, dacă nu te mai am pe tine? Nu mai am curaj... Nu am ambiție... Nu-mi ajung puteri ca să înfrunt lumea... Încerc să mă ridic... Ascund nehotărârea și tristețea care-mi mistuie ultimul licăr de speranță... Schițez pe față un zâmbet fals, dar nu rezistă prea mult timp... Nu pot să mă prefac... Nu sunt actriță...

De ce s-a spulberat totul? De ce-a rămas doar scrum în urma ta? De ce mă chinuie amintirile? Am prea multe întrebări și prea puține răspunsuri...

Și totuși încă mi-e dor... Ajută-mă să cred din nou în tine...

Chiar dacă...

Chiar dacă încerc să las în urmă ceea ce putea să ne apropie și țin cu tot dinadinsul să mă refugiez într-o lume care să-mi aparțină numai mie, imaginea ta nu mă părăsește; ochii mei te caută în privirile deșarte ale necunoscuților, subconștientul te readuce înapoi ori de câte ori singurătatea mă prinde în mrejele ei...

Chiar dacă vreau să te scot din minte, amintirea ta îmi inundă fiecare gând...

Chiar dacă fug de tine fără ca să-mi pot explica de ce o fac, cele mai frumoase vise ne unesc inimile într-o suflare și transformă în picături de eternitate clipele în care suntem împreună...

Chiar dacă crezi că-mi ești străin, eu am senzația că te cunosc de-o viață; ești ființa care mi-e cea mai dragă din întreg universul, ființa pe care o păstrez în suflet ca pe unicul cristal al fericirii mele...

Chiar dacă mi-e greu să recunosc, ești totul pentru mine... Ești îngerul cu chip de om, ce-a apărut în calea mea atunci când mă așteptam cel mai puțin. Ești patimă și dor, dragoste și mângâiere, lacrimă și speranță, fior și nebunie... Ești tot ce-mi poate oferi mai deosebit viața...

Și totuși când va veni ziua în care va prinde aripi visul de a te strânge în brațe și de a transfigura în șoapte dorințele ce-mi invadează cugetul? Cât o să mai ascund faptul că îmi lipsești tot mai mult cu fiecare secundă care se evaporă în trecut?

Plutesc

În câteva ore începe rutina mea zilnică - trezirea devreme, ambuteiaje, facultate, teme, stres, oboseală, iar eu nu-mi pot reveni nicicum. Mă simt pierdută între timp și spațiu; nu sunt atentă la ceea ce se întâmplă în jur, de parcă nimic nici nu m-ar interesa... Cred că de vină e acea mini vacanță neașteptată, care ne-a fost oferită de către administrația universității, pentru că ea mi-a întrerupt regimul. Pe parcursul întregii săptămâni am făcut doar ceea ce am vrut: lecturi, plimbări, filme, shopping și ieșiri cu prietenii. Acum însă ar fi trebuit să mă reorientez asupra studiilor, doar că nu știu cum aș fi capabilă să o fac... Până și piesa pe care o ascult, mă face să visez cu ochii deschiși. Mă văd deja hoinărind undeva pe străzile New York-ului, admirând clădirile și vitrinele magazinelor, vizitând muzee, făcând poze... Păcat că e doar un simplu vis, deocamdată...

Vă las și vouă o mică parte din New York, iar eu o să încerc să-mi focusez atenția asupra cursului de statistică, fiindcă mâine trebuie să susțin un test.

Primii pași...

De ceva vreme mă tenta ideea de a-mi crea blog, doar că tot ezitam să o fac. Acum însă m-am decis, pentru că merită și suflețelul meu să fie delectat cu mici plăceri... Sper să fie într-un ceas bun :)