Bohemian Thoughts

Maybe we are not supposed to be together,
Maybe we are not able to make ourselves happy,

But the dreams with you are stuck in my mind like a morning melody which lingers all day long in our ears...


Maybe I'm a little too naive,
And maybe you're a great liar,

But I simply can't help myself out while listening to the trembling words that pour from your poisonously sweet voice...


Maybe you're the strongest drug,
Or maybe I'm the weakest force,

But there is nothing that can soothe the passion we have for each other, the passion that devours our souls and burns our bodies, the passion that steals all our weekends while keeping us on fire.


And maybe you feel that limitless fear inside,

But take the risk of going further.
Free my imagination and possess my conscience.
Draw our future with waterproof colours and let everyone around us wonder.
Hold my hand and love me...
Love me if you dare.

Farame de suflet in delirul muzicii de pian

E trist cand ninge-n suflet cu petalele de amintiri ale unei iubiri ascunse. Mi-e greu sa visez la tine cand esti intr-atat de departe. As avea atatea lucruri sa-ti spun, dar nu pot sa rostesc decat tacerea cu buzele inghetate de dor. Cuvintele sunt prea putine ca sa ajunga soapte trimise cu drag sa-ti incante auzul; mi-e teama c-ar deveni hrana pentru vantul care incearca sa taie cu nepasare firul ce ne mai tine impreuna. Nu pot sa-mi imaginez sa traiesc intr-o lume lipsita de tine... Refugiu mi-ar fi dorintele noastre, care inca mai sclipesc in speranta de a se implini vreodata. Sa stii ca si eu inca mai cred in clipa in care o sa-ti sarut ochii senini, o sa-ti mangai chipul cu umbre de copil si o sa te iau in brate. Atunci n-o sa te mai las sa pleci de langa mine.

Nu am putut sa cred ca timpul si distanta stiu sa doara...

Imi lipsesti enorm, inger ratacit prin lume!

Ploua... Orasul se scalda-n tacere, iar sufletu-mi tremura in delir, culegand soaptele stinse de un dor nemarginit... Candva eram doua strune de chitara, ce incercau sa compuna un vis rebel de primavara sub plapuma iluziilor. Ma luai de mana si alergam descult prin ploaie, in cautarea unui colt de curcubeu... Te iubeam pentru ceea ce ma faceai sa simt, pentru felul in care protejai inima mea de copil si-mi umpleai ochii cu lacrimi de fericire. Te iubeam pentru ca existai, pentru ca existam si eu odata cu tine. Te iubeam pentru povestea in care-am crezut cu toata naivitatea fiintei mele, iar acum... acum iubesc jocul elegant picaturilor de ploaie si umbra rece a sarutului tau sters de pe buzele mele, iubesc prezentul si tot ce m-a facut sa uit de tine, iubesc sa ascult melodia toamnei in asteptarea frumosului ce are sa urmeze...

Iti multumesc ca m-ai facut sa aflu ce-i iubirea, suflet de hartie!

Sometimes...

there are so many feelings...

but so few words to say...

My sister's keeper

Ai incercat vreodata sa dai o definitie vietii? Te-ai intrebat care-au fost circumstantele in care ai aparut pe lume, sau ai stat sa te gandesti care-ar fi rostul tau pe acest pamant? De ce unii se nasc in familii avute si nu ajung sa cunoasca ce-ar insemna sa duci lipsa de ceva, pe cand altii nici macar nu au cui sa zica "mama" sau "tata"? De ce unii reusesc cu usurinta sa obtina ceea ce-si doresc, iar altii sacrifica totul, pentru ca, pana la urma, sa se aleaga cu nimic? De ce unii se chinuie sa creeze frumosul, iar altii calca in picioare orice le sta in drum? De ce unii alearga nepasatori in nestire, pe cand altii se zbat pentru fiecare secunda? Poate ca e prea devreme sa aflu raspunsul acestor intrebari, sau poate ca n-o sa-l aflu niciodata...
Tind sa cred ca viata este o continua schimbare, un amalgam de sentimente si trairi, cea mai dura incercare la care este supus fiecare dintre noi. Zilnic ne ciocnim cu cele mai diverse situatii: ne bucuram de victorii, suferim infrangeri, daruim iubire, gustam din amaraciunea dezamagirilor si viselor distruse, fara ca sa ne explicam de ce se intampla acestea. Acordam prea multa importanta lucrurilor marunte si tratam cu indiferenta ceea ce-ar reprezenta intr-adevar o valoare. Alergam prin viata ca printr-un labirint, fara sa-i cunoastem calea cea dreapta. Ajungem in intersectii si pasim cu nehotarare pe o poteca, pentru ca apoi sa privim cu regret in urma si sa o cautam pe alta. Ne cream stereotipuri si iluzii, ducem o continua lupta cu noi insine pentru a atinge perfectiunea, desi suntem constienti ca ea nici macar n-ar exista. In momente de nebunie (sau prostie) alegem sa ne inarmam cu cruzime si sa mergem impotriva destinului, impotriva oamenilor dragi, impotriva celor mai pure sentimente. Ne implicam in cursul vietii altora si dirijam cu sufletele lor asemeni unor marionete dintr-o piesa ieftina de teatru. Treptat, omoram si ceea ce-a mai ramas viu in noi si ne transformam in roboti. La ce ne-ar mai folosi inima, daca preferam sa nu mai ducem cont de ceea ce simte?
Acum cateva ore, am vizionat un film care m-a pus pe ganduri... Nu sunt in stare sa explic toate impresiile pe care mi le-a lasat acesta. Cred ca merita sa fie vazut de fiecare. Sensibilizeaza...


Mai jos expun trailerul.

Ieri era un vis... astăzi e doar scrum...

O privire nevinovată aruncată pe furiș... O sclipire de fericire reflectată în roua dimineții chiar din prima clipă în care mi-a fost dat să te cunosc... Emoții... Un zâmbet sincer... O primă atingere șovăitoare... O îmbrățișare plină de căldură și afecțiune... Destăinuiri rostite cu buzele tremurânde... Fiori... Pasiune... Iluzii coapte... Bătăi de inimă tot mai intense... Un amalgam de sentimente pure... Și-un singur vis - nimic să nu ne mai despartă...

Îți mai amintești? Era frumos, poate prea frumos ca să dureze... Acum totul e altfel... Rătăcesc printre ruinele de gânduri și promisiuni deșarte... Privirea care vibra de fericire atunci când îți zăream chipul, astăzi e goală și întunecată... Sufletul suspină în tăcere... Singurătate... Nesiguranță... Timiditate... Toate își lasă amprenta asupra mea...

Nu mai vreau să visez... De ce aș face-o, dacă nu te mai am pe tine? Nu mai am curaj... Nu am ambiție... Nu-mi ajung puteri ca să înfrunt lumea... Încerc să mă ridic... Ascund nehotărârea și tristețea care-mi mistuie ultimul licăr de speranță... Schițez pe față un zâmbet fals, dar nu rezistă prea mult timp... Nu pot să mă prefac... Nu sunt actriță...

De ce s-a spulberat totul? De ce-a rămas doar scrum în urma ta? De ce mă chinuie amintirile? Am prea multe întrebări și prea puține răspunsuri...

Și totuși încă mi-e dor... Ajută-mă să cred din nou în tine...